Intrebari si raspunsuri

Nu. Într-o profesie reglementată, accesul în profesie nu este stabilit de conducerea unei organizații profesionale, ci de lege. Proiectul de lege stabilește în mod expres condițiile de formare, competențele și criteriile necesare pentru exercitarea profesiei de psihoterapeut. Rolul CNPR nu ar fi acela de a decide discreționar cine poate intra în profesie, ci de a verifica dacă solicitantul îndeplinește condițiile prevăzute de lege și de standardele profesionale adoptate în baza acesteia. Acesta este rolul firesc al oricărei autorități competente într-o profesie reglementată. În profesiile reglementate există o autoritate care are atribuții precum: autorizarea exercitării profesiei; stabilirea și aplicarea standardelor profesionale; acreditarea programelor de formare și a furnizorilor de formare; administrarea registrelor profesionale; exercitarea competenței etice și disciplinare; suspendarea sau retragerea dreptului de practică, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. Aceste atribuții nu reprezintă o concentrare de putere, ci sunt elementele care permit unei profesii reglementate să funcționeze în condiții de responsabilitate și siguranță pentru beneficiari. În același timp, CNPR nu ar putea exercita aceste competențe în mod arbitrar. Activitatea sa ar fi limitată de dispozițiile legii, iar deciziile privind autorizarea, sancționarea sau retragerea dreptului de practică ar trebui să respecte procedurile legale și ar putea fi contestate în instanță. Autonomia profesională nu înseamnă lipsa controlului juridic. Ca orice autoritate profesională înființată prin lege, CNPR ar funcționa în cadrul statului de drept, sub controlul instanțelor judecătorești și cu respectarea principiilor legalității, imparțialității și transparenței. Prin urmare, o lege dedicată psihoterapiei nu transferă „cheia profesiei” unei organizații, ci stabilește, prin lege, o autoritate competentă care aplică reguli adoptate democratic și supuse controlului jurisdicțional, la fel ca în cazul celorlalte profesii reglementate.

Nu. Suspendarea sau retragerea dreptului de practică nu poate avea loc arbitrar. Aceste măsuri pot fi dispuse numai în cazurile prevăzute de lege și cu respectarea procedurilor disciplinare, inclusiv dreptul persoanei de a fi audiată și de a contesta decizia în instanță. Nicio autoritate profesională din România nu poate retrage dreptul de practică după criterii subiective.

Premisa întrebării este că proiectul de lege ar crea un „monopol”. În realitate, orice profesie reglementată are o singură autoritate competentă, desemnată prin lege, care autorizează exercitarea profesiei și asigură respectarea standardelor profesionale. Acest lucru nu reprezintă un monopol în sens economic sau concurențial, ci un model de organizare specific profesiilor reglementate, întâlnit în România și în majoritatea statelor europene. Diferența esențială nu este existența unei autorități unice, ci modul în care aceasta este organizată și controlată. Proiectul de lege urmărește ca profesia de psihoterapeut să fie reglementată de propriul organism profesional, alcătuit exclusiv din psihoterapeuți și organizat pe baza reprezentării tuturor principalelor orientări psihoterapeutice. În plus, proiectul include mecanisme menite să prevină concentrarea excesivă a puterii, precum: alegerea democratică a organelor de conducere; reprezentarea tuturor modalităților psihoterapeutice; limitarea mandatelor; separarea atribuțiilor între diferite structuri de conducere și disciplină; posibilitatea contestării deciziilor în instanță; controlul financiar și respectarea obligațiilor de transparență. Prin urmare, întrebarea relevantă nu este dacă există o autoritate competentă unică – aceasta este o caracteristică a oricărei profesii reglementate – ci dacă legea instituie suficiente mecanisme de reprezentativitate, transparență, responsabilitate și control. Acesta este criteriul după care trebuie evaluat orice proiect legislativ privind organizarea unei profesii.

Aceste două obiective nu se exclud reciproc. O profesie poate fi foarte bine reglementată și, în același timp, poate avea criterii de acces bazate pe competențe, nu exclusiv pe specializarea universitară inițială. Proiectul de lege nu elimină cerințele de formare și nu simplifică pregătirea profesională. Dimpotrivă, el menține standarde ridicate privind: nivelul studiilor; durata formării; numărul de ore de pregătire teoretică și practică; dezvoltarea personală; supervizarea clinică; evaluarea competențelor; formarea profesională continuă. Diferența constă în faptul că accesul în formarea de psihoterapie nu este condiționat exclusiv de absolvirea unei anumite licențe universitare, ci poate fi permis și absolvenților altor domenii, cu condiția parcurgerii unei pregătiri propedeutice care să acopere cunoștințele fundamentale necesare. Acest model nu este unul neobișnuit. În numeroase state europene, accesul la formarea în psihoterapie este posibil pentru absolvenți din mai multe domenii, cu condiția îndeplinirii standardelor de pregătire stabilite prin lege. Prin urmare, întrebarea nu este dacă profesia trebuie să fie mai bine reglementată sau mai accesibilă. Întrebarea este dacă accesul în profesie trebuie evaluat în funcție de competențele dobândite și standardele de formare sau exclusiv în funcție de domeniul diplomei de licență. Calitatea psihoterapiei este determinată în primul rând de calitatea formării profesionale, a supervizării și a evaluării competențelor, nu doar de specializarea universitară inițială a candidatului. Acesta este și principiul care stă la baza numeroaselor sisteme europene de formare în psihoterapie.

Nu. Proiectul de lege reglementează profesia de psihoterapeut ca profesie autonomă, distinctă de profesia de psiholog. În consecință, persoanele care exercită exclusiv profesia de psihoterapeut nu ar avea obligația de a deține și de a menține un aviz de liberă practică emis de Colegiul Psihologilor din România pentru a desfășura activități de psihoterapie. Aceste persoane ar fi autorizate de Colegiul Național al Psihoterapeuților din România (CNPR), autoritatea competentă pentru exercitarea profesiei de psihoterapeut. În schimb, persoanele care aleg să exercite simultan două profesii reglementate – de exemplu, profesia de psiholog și profesia de psihoterapeut – vor respecta cerințele legale aplicabile fiecărei profesii în parte. În această situație, ele vor avea drepturi și obligații față de ambele organisme profesionale, deoarece desfășoară două activități profesionale distincte. Această situație nu reprezintă o particularitate a profesiei de psihoterapeut. În numeroase profesii reglementate, aceeași persoană poate deține două calificări profesionale și, în consecință, poate aparține simultan mai multor organisme profesionale sau poate fi supusă unor regimuri juridice diferite, în funcție de activitățile pe care le desfășoară. Prin urmare, proiectul de lege nu obligă psihoterapeuții să păstreze calitatea de psiholog cu aviz de liberă practică și nici să rămână membri ai Colegiului Psihologilor din România. Dubla apartenență profesională nu este impusă de lege, ci apare numai în cazul persoanelor care aleg să exercite concomitent două profesii reglementate, fiecare având propriul domeniu de competență și propria autoritate competentă.

Nu. Proiectul de lege nu propune schimbarea denumirii autorității care reglementează psihoterapia, ci o schimbare de paradigmă în organizarea profesiei. Pentru prima dată, psihoterapia ar fi recunoscută ca profesie autonomă, cu o identitate juridică și profesională proprie, distinctă de alte profesii din domeniul sănătății mintale. Aceasta presupune: o autoritate profesională dedicată exclusiv psihoterapiei; standarde proprii de formare și exercitare a profesiei; mecanisme de reprezentare adaptate specificului diferitelor orientări psihoterapeutice; un sistem de autorizare, dezvoltare profesională și control profesional conceput exclusiv pentru activitatea psihoterapeutică. Prin delimitarea clară a competențelor, fiecare organism profesional ar reglementa exclusiv profesia pentru care a fost înființat. Astfel, Colegiul Psihologilor din România ar continua să reglementeze profesia de psiholog, iar CNPR ar reglementa profesia de psihoterapeut, evitând suprapunerea atribuțiilor și asigurând o responsabilitate instituțională mai clară. În plus, proiectul creează premisele modernizării administrării profesiei și dezvoltarea unor mecanisme moderne de comunicare și evidență profesională, reducând sarcinile administrative. Prin urmare, nu este vorba despre „aceeași Mărie cu altă pălărie”, ci despre recunoașterea unei profesii autonome, organizată după principii proprii de reprezentare, reglementare și responsabilitate profesională, în concordanță cu modelele existente în numeroase state europene.

Da, pentru persoanele care optează să exercite atțt profesia de psiholog, cât și profesia de psihoterapeut. Plafonul maxim al cotizației anuale la CNPR ar fi de 350 de lei, ceea ce înseamnă mai puțin de 30 de lei pe lună. Cotizația reprezintă contribuția membrilor la funcționarea organismului profesional din care fac parte și este destinată finanțării activităților de autorizare, evidență profesională, control deontologic, reprezentare și dezvoltare a profesiei. Prin urmare, dacă o persoană optează să exercite atât profesia de psiholog, cât și profesia de psihoterapeut, este firesc ca fiecare organism profesional să fie susținut de membrii profesiei pe care o reglementează. Această situație nu este specifică psihoterapiei și nu reprezintă o noutate. În numeroase domenii, persoanele care exercită două profesii sau două activități profesionale distincte suportă obligațiile aferente fiecărei calități profesionale. În concluzie, existența unei a doua cotizații nu este o obligație impusă tuturor psihoterapeuților, ci o consecință exclusivă a alegerii de a exercita concomitent două profesii reglementate, fiecare având propria autoritate competentă și propriul sistem de organizare.

Nu. Proiectul de lege nu creează două sisteme paralele pentru aceeași profesie, ci reglementează două profesii distincte, fiecare cu propria autoritate competentă și propriul domeniu de competență. Profesia de psiholog și profesia de psihoterapeut au obiect de activitate, competențe și atribuții diferite. Din acest motiv, fiecare profesie ar fi reglementată și supravegheată de autoritatea competentă desemnată prin lege. Astfel: persoanele care exercită exclusiv profesia de psiholog ar continua să fie reglementate de Colegiul Psihologilor din România; persoanele care exercită exclusiv profesia de psihoterapeut ar fi reglementate de Colegiul Național al Psihoterapeuților din România (CNPR); numai persoanele care aleg să exercite ambele profesii ar avea drepturi și obligații față de ambele organisme profesionale, deoarece desfășoară două activități profesionale distincte. Această situație nu reprezintă o dublare a sistemului de reglementare. În numeroase profesii reglementate, aceeași persoană poate exercita simultan două profesii sau două specialități diferite, fiecare fiind supusă propriului cadru legal și propriei autorități competente. Prin urmare, proiectul nu creează două sisteme paralele pentru aceeași activitate, ci stabilește un cadru distinct de reglementare pentru două profesii diferite. Faptul că unele persoane aleg să exercite ambele profesii nu transformă aceste profesii într-un singur sistem și nici nu înseamnă că toți profesioniștii vor avea obligații față de două organisme profesionale.

Nu. Suspendarea dreptului de liberă practică pentru neplata cotizației există deja în reglementările aplicabile profesiei de psiholog. Potrivit normelor în vigoare ale Colegiului Psihologilor din România, neplata cotizației profesionale poate conduce la suspendarea dreptului de exercitare a profesiei. Proiectul de lege privind psihoterapia nu introduce, așadar, un mecanism nou sau excepțional, ci prevede pentru profesia de psihoterapeut o regulă similară celei care funcționează deja în cazul altor organisme profesionale din România. Același principiu este întâlnit și în alte profesii reglementate, precum profesia de avocat, expert contabil, medic, notar public sau executor judecătoresc, unde menținerea calității de membru și îndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege, inclusiv a celor financiare, reprezintă condiții pentru exercitarea profesiei. Prin urmare, proiectul de lege nu creează o nouă categorie de sancțiuni și nu acordă CNPR o competență diferită de cea exercitată deja de alte organisme profesionale. El preia un mecanism consacrat în reglementarea profesiilor de interes public, în care exercitarea dreptului de practică este însoțită atât de drepturi, cât și de obligații profesionale.

Proiectul de lege prevede că accesul la formarea în psihoterapie este posibil pentru absolvenții unor programe universitare de nivel master sau echivalent (nivel 7 EQF), provenind din domenii socio-umane, medicale și din alte domenii, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. Pentru absolvenții care nu dețin o pregătire universitară relevantă pentru exercitarea profesiei, proiectul instituie obligația parcurgerii unui program de formare propedeutică, înainte de începerea formării în psihoterapie. Prin urmare, proiectul nu elimină condițiile de acces, ci stabilește că persoanele provenite din alte domenii trebuie să dobândească în prealabil competențele fundamentale necesare.

Nu. Programul propedeutic nu pregătește o persoană pentru exercitarea profesiei de psihoterapeut și nu conferă competențe de practică psihoterapeutică.

Rolul propedeuticii este de a asigura dobândirea cunoștințelor fundamentale necesare pentru accesul în formarea profesională, astfel încât absolvenții proveniți din alte domenii să pornească de la un nivel comparabil de cunoștințe teoretice.

Competențele necesare pentru evaluarea psihoterapeutică, formularea cazului, identificarea factorilor de risc, managementul situațiilor de criză, colaborarea interdisciplinară și aplicarea intervențiilor psihoterapeutice se dobândesc ulterior, în cadrul programului de formare în psihoterapie, pe parcursul mai multor ani, prin pregătire teoretică, dezvoltare personală, practică clinică, supervizare și evaluări succesive ale competențelor.

Este important de făcut o distincție între cunoștințele teoretice dobândite în facultate și experiența clinică directă.

În prezent, programele universitare de psihologie din România diferă considerabil în ceea ce privește componenta practică. În multe centre universitare, studenții la psihologie au oportunități limitate de contact direct cu pacienți psihiatrici și de desfășurare a unei practici clinice sistematice în servicii de sănătate mintală. În schimb, în formarea medicală, în special în specialitatea psihiatrie, practica clinică cu pacienți este o componentă constantă și obligatorie a pregătirii.

Aceasta arată că nici simpla absolvire a unei facultăți de psihologie nu garantează, prin ea însăși, experiența clinică necesară exercitării psihoterapiei. Experiența clinică relevantă se construiește în principal în cadrul formării profesionale în psihoterapie și prin activitatea desfășurată sub supervizare.

Tocmai de aceea, recunoașterea psihoterapiei ca profesie autonomă oferă posibilitatea de a defini, prin lege și prin standardele profesionale ale profesiei, cerințe uniforme și obligatorii privind pregătirea practică, indiferent de domeniul studiilor universitare absolvite.

Aceasta creează oportunitatea introducerii unor standarde suplimentare, precum:

· practică clinică obligatorie în servicii de sănătate mintală;

· expunere directă la cazuri clinice diverse, inclusiv în colaborare cu servicii de psihiatrie;

· formare specifică în evaluarea riscului suicidar, a tulburărilor severe și a situațiilor de urgență psihologică;

· criterii unitare privind competențele clinice care trebuie demonstrate înainte de dobândirea dreptului de practică.

Prin urmare, întrebarea nu este dacă propedeutica este suficientă – ea nu este și nici nu își propune acest lucru. Întrebarea este dacă sistemul de formare profesională în psihoterapie oferă suficiente oportunități pentru dezvoltarea competențelor clinice necesare. Profesia autonomă de psihoterapeut creează cadrul legal pentru consolidarea acestor standarde și pentru introducerea unor cerințe practice uniforme, aplicabile tuturor viitorilor psihoterapeuți, indiferent de parcursul lor universitar anterior.

Nu. Dimpotrivă, proiectul de lege menține standarde ridicate de formare și creează posibilitatea consolidării acestora.

Proiectul nu reduce exigențele privind pregătirea profesională a psihoterapeuților și nu diminuează competențele necesare pentru exercitarea profesiei.

Sunt menținute cerințe riguroase referitoare la:

· nivelul studiilor universitare;

· durata minimă a formării profesionale;

· numărul de ore de pregătire teoretică și aplicativă;

· dezvoltarea personală obligatorie;

· supervizarea profesională;

· evaluarea continuă și finală a competențelor;

· exercitarea practică a profesiei;

· formarea profesională continuă pe întreaga durată a carierei.

Prin urmare, proiectul nu modifică standardele pe care un viitor psihoterapeut trebuie să le îndeplinească la finalul formării, ci doar criteriile privind accesul la această formare.

Este important să distingem între criteriile de admitere și criteriile de calificare profesională.

Accesul într-un program de formare nu conferă dreptul de a practica psihoterapia. Dreptul de practică se dobândește numai după parcurgerea întregului program de formare și după demonstrarea competențelor profesionale prevăzute de lege și de standardele profesiei.

Cu alte cuvinte, toți cursanții, indiferent de domeniul studiilor universitare absolvite, trebuie să atingă același nivel de competență pentru a deveni psihoterapeuți. Standardul profesional este unic și se aplică în mod egal tuturor.

În plus, proiectul introduce obligativitatea unui program propedeutic pentru persoanele care provin din domenii fără pregătire relevantă, tocmai pentru a asigura că acestea dobândesc cunoștințele fundamentale necesare înainte de începerea formării propriu-zise.

De asemenea, recunoașterea psihoterapiei ca profesie autonomă oferă posibilitatea dezvoltării unor standarde profesionale și mai exigente decât cele existente în prezent. De exemplu, pot fi introduse cerințe unitare privind practica clinică, colaborarea interdisciplinară, evaluarea competențelor clinice sau managementul situațiilor cu risc crescut, aplicabile tuturor viitorilor psihoterapeuți, indiferent de pregătirea lor universitară inițială.

Este important de subliniat că nu există dovezi științifice care să arate că eficiența unui psihoterapeut este determinată de specializarea absolvită înainte de formarea în psihoterapie. Cercetările disponibile indică faptul că dezvoltarea competențelor psihoterapeutice depinde în principal de calitatea formării, de supervizare, de experiența clinică, de dezvoltarea personală și de practica deliberată.

Prin urmare, calitatea serviciilor de psihoterapie este garantată de standardele profesionale pe care fiecare candidat trebuie să le îndeplinească la finalul formării, nu exclusiv de domeniul în care a obținut diploma de licență. Acesta este și principiul pe care se bazează numeroase sisteme europene de formare în psihoterapie.

Nu există niciun element în proiectul de lege care să susțină această afirmație.

Scopul declarat al proiectului este reglementarea profesiei de psihoterapeut și stabilirea unui cadru unitar privind accesul în profesie, formarea profesională, exercitarea profesiei și protecția beneficiarilor.

Afirmația potrivit căreia modificarea criteriilor de acces ar urmări exclusiv creșterea numărului de cursanți reprezintă o presupunere privind intențiile inițiatorilor și nu rezultă din conținutul proiectului de lege.

Dacă obiectivul ar fi fost doar atragerea unui număr cât mai mare de cursanți, ar fi fost de așteptat ca proiectul să reducă durata formării, numărul de ore de pregătire, cerințele privind dezvoltarea personală, supervizarea sau evaluarea competențelor.

Proiectul nu face însă niciunul dintre aceste lucruri. Dimpotrivă, el menține standardele ridicate de formare și condiționează dreptul de practică de îndeplinirea tuturor cerințelor profesionale prevăzute de lege.

De asemenea, simpla posibilitate de a accesa formarea nu garantează absolvirea acesteia și nici dobândirea dreptului de practică. Toți cursanții, indiferent de studiile universitare absolvite, trebuie să parcurgă același program de formare, să promoveze aceleași evaluări și să demonstreze aceleași competențe profesionale.

În plus, numărul persoanelor care urmează o formare în psihoterapie nu este determinat de existența unei prevederi legale, ci de interesul candidaților, de capacitatea programelor acreditate și de posibilitatea fiecărui cursant de a îndeplini standardele profesionale necesare.

Este important de subliniat că orice instituție de formare acreditată, indiferent de orientarea psihoterapeutică sau de organizația profesională din care face parte, este supusă acelorași standarde de acreditare și acelorași cerințe privind calitatea formării. Proiectul nu acordă niciun avantaj unei anumite organizații și nu rezervă accesul la formare unui anumit furnizor.

Prin urmare, extinderea criteriilor de eligibilitate pentru admiterea în formare nu trebuie confundată cu reducerea standardelor profesionale și nici cu existența unui interes financiar. Scopul proiectului este extinderea accesului la formare pentru persoanele care pot demonstra că îndeplinesc standardele profesiei, menținând în același timp exigențele necesare pentru protecția beneficiarilor și pentru asigurarea calității serviciilor de psihoterapie.

Proiectul de lege este susținut de mai multe organizații profesionale și de numeroși psihoterapeuți implicați în dezvoltarea profesiei.

Printre susținătorii proiectului se numără Federația Română de Psihoterapie (FRP), Alianța Națională pentru Sănătate Mintală (ANSM), numeroase asociații profesionale de psihoterapie din România, precum și organizații europene și internaționale de profil.

De asemenea, proiectul beneficiază de sprijinul unor parlamentari care au ales să îl susțină în cadrul procesului legislativ.

Participarea unor organizații profesionale și a unor specialiști la elaborarea sau susținerea unui proiect de lege reprezintă o practică obișnuită în procesul de elaborare a politicilor publice.

Nu.

Proiectul de lege nu conferă niciunei organizații profesionale, asociații sau institut de formare dreptul de a conduce sau controla Colegiul Național al Psihoterapeuților din România (CNPR).

CNPR este conceput ca o autoritate profesională autonomă, înființată prin lege, iar organizarea și funcționarea sa sunt reglementate de dispozițiile legale, nu de statutul sau interesele unei anumite organizații profesionale.

Conducerea CNPR nu este desemnată de institutele de formare și nici de asociațiile profesionale existente, ci este aleasă democratic de membrii profesiei, în condițiile prevăzute de lege.

În plus, proiectul include mai multe mecanisme menite să prevină concentrarea puterii în mâinile unei singure organizații sau ale unei singure orientări psihoterapeutice. Printre acestea se numără:

· reprezentarea tuturor principalelor modalități psihoterapeutice prin Camere profesionale;

· alegerea democratică a organelor de conducere;

· limitarea numărului de mandate;

· limitarea reprezentării aceleiași modalități psihoterapeutice în funcțiile de conducere;

· imposibilitatea ca președintele și vicepreședintele să provină din aceeași modalitate psihoterapeutică;

· separarea atribuțiilor între Adunarea Generală, Consiliul Executiv și comisiile de specialitate;

· posibilitatea contestării în instanță a actelor emise de CNPR.

De asemenea, este important de subliniat că persoanele care participă la elaborarea sau susținerea unui proiect legislativ nu devin, prin acest simplu fapt, conducătorii viitorului organism profesional.

Participarea specialiștilor, a organizațiilor profesionale și a societății civile la elaborarea unei legi reprezintă o practică obișnuită într-un proces legislativ democratic și nu conferă drepturi speciale asupra instituției care va fi înființată prin lege.

După adoptarea legii, toți psihoterapeuții care îndeplinesc condițiile legale vor avea aceleași drepturi electorale, indiferent de organizația profesională din care provin, de institutul la care s-au format sau de orientarea psihoterapeutică pe care o practică.

Prin urmare, susținerea proiectului de către anumite organizații profesionale nu înseamnă că acestea vor controla viitorul organism profesional și nici că vor beneficia de drepturi exclusive. Structura de conducere a CNPR va fi stabilită prin alegeri democratice, pe baza regulilor prevăzute de lege, și va reprezenta întreaga profesie, nu interesele unei anumite organizații.

Nu. Simplul fapt că o persoană participă la elaborarea sau susținerea unui proiect de lege și, în același timp, desfășoară activități de formare sau supervizare nu reprezintă, prin el însuși, un conflict de interese. În toate profesiile reglementate, proiectele legislative sunt elaborate cu participarea specialiștilor care cunosc cel mai bine profesia, inclusiv formatori, supervizori, cercetători, reprezentanți ai organizațiilor profesionale și practicieni cu experiență.

Existența unui conflict de interese nu poate fi prezumată, ci trebuie demonstrată în raport cu o situație concretă în care o persoană obține un avantaj personal sau patrimonial prin exercitarea unei atribuții publice, altfel am putea presupune că orice legislație, chiar și cea actuală, precum și reglementarea realizată de Colegiul Psihologilor din România, sau de Corpul Experților Contabili, sau de Colegiul Medicilor din România, ar reprezenta un conflict de interese.

În egală măsură, este posibil ca unele persoane sau organizații care contestă proiectul să aibă propriul interes legitim ca actualul sistem de reglementare să fie menținut. Acest lucru nu înseamnă, prin el însuși, că poziția lor este neîntemeiată sau că există un conflict de interese, după cum nici susținerea proiectului nu dovedește existența unui avantaj nelegal.

În același timp, orice lege care înființează un organism profesional trebuie să prevadă mecanisme solide pentru prevenirea conflictelor de interese și pentru garantarea unei guvernanțe transparente.

Din acest motiv, proiectul de lege instituie sau permite instituirea unor mecanisme precum:

· alegerea democratică a organelor de conducere;

· limitarea mandatelor;

· reprezentarea diferitelor modalități psihoterapeutice în structurile de conducere;

· separarea atribuțiilor între organele executive, comisiile de specialitate și comisiile de etică și disciplină;

· control financiar prin Comisia de cenzori și audit extern;

· posibilitatea contestării în instanță a deciziilor adoptate de CNPR.

Aceste garanții pot fi dezvoltate și consolidate în cadrul procesului legislativ, prin prevederi suplimentare privind incompatibilitățile, declarațiile de interese, transparența decizională și abținerea de la luarea deciziilor în situații de conflict de interese.

Adevărata întrebare nu este dacă persoane cu experiență profesională participă la elaborarea unei legi, ci dacă legea conține suficiente mecanisme pentru ca niciun individ și nicio organizație să nu poată influența în mod nejustificat deciziile autorității profesionale. Acesta este criteriul după care trebuie evaluat orice proiect legislativ și acesta este principiul pe care îl urmărește proiectul de lege privind profesia de psihoterapeut.

Proiectul de lege nu creează două organisme care să reglementeze aceeași profesie. Colegiul Psihologilor din România și Consiliul Național al Psihoterapeuților din România ar avea competențe diferite, deoarece ar reglementa două profesii distincte.

Colegiul Psihologilor ar continua să reglementeze profesia de psiholog, iar CNPR ar reglementa profesia de psihoterapeut. Această delimitare a competențelor este similară modului în care sunt organizate numeroase alte profesii reglementate, fiecare având propria autoritate competentă.

În ceea ce privește integrarea psihoterapiei în sistemul de sănătate, aceasta reprezintă un obiectiv important, însă nu depinde de apartenența psihoterapeuților la Colegiul Psihologilor din România, la CNPR, sau la un alt organism profesional.

Accesul beneficiarilor la servicii de psihoterapie decontate, dezvoltarea serviciilor publice de sănătate mintală, înființarea de posturi în spitale și centre comunitare sau extinderea colaborării cu sistemul medical sunt măsuri care țin de politicile publice în domeniul sănătății, de finanțarea serviciilor și de legislația specifică, nu de existența unei autorități profesionale autonome.

Dimpotrivă, existența unei profesii autonome de psihoterapeut poate facilita dialogul instituțional cu autoritățile din domeniul sănătății și poate contribui la dezvoltarea unor standarde profesionale unitare și a unor mecanisme clare de colaborare interdisciplinară cu medicii psihiatri, medicii de familie și ceilalți profesioniști din domeniul sănătății.

Prin urmare, reglementarea autonomă a profesiei de psihoterapeut și integrarea psihoterapiei în sistemul de sănătate nu sunt obiective care se exclud reciproc. Ele pot fi urmărite simultan, în beneficiul profesioniștilor și, mai ales, al persoanelor care au nevoie de servicii de sănătate mintală.

Nu. Proiectul de lege nu liberalizează profesia de psihoterapeut și nu permite exercitarea acesteia pe baza unor cursuri scurte sau a unor certificări fără valoare profesională. Dimpotrivă, proiectul stabilește un cadru legal clar pentru accesul în profesie și menține standarde ridicate de formare.

Nicio persoană nu poate deveni psihoterapeut doar pentru că a absolvit o facultate sau un curs de dezvoltare personală. Dreptul de practică se dobândește numai după îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege, care includ:

· studii universitare la nivelul prevăzut de lege;

· formare profesională de lungă durată în psihoterapie;

· dezvoltare personală;

· practică profesională;

· supervizare clinică;

· evaluarea competențelor;

· formare profesională continuă.

În plus, pentru persoanele care provin din domenii fără pregătire relevantă, proiectul impune parcurgerea unui program propedeutic înainte de accesul la formarea propriu-zisă.

Afirmațiile potrivit cărora proiectul ar transforma psihoterapia într-o profesie accesibilă după „trei weekenduri de curs” nu sunt susținute de conținutul proiectului de lege. Niciuna dintre prevederile sale nu reduce durata formării, nu elimină supervizarea și nu diminuează standardele profesionale necesare pentru obținerea dreptului de practică.

De asemenea, este important de observat că proliferarea persoanelor care se prezintă drept „vindecători”, „terapeuți”, sau folosesc alte denumiri similare nu a apărut ca urmare a acestui proiect de lege. Acest fenomen s-a dezvoltat în perioada în care psihoterapia era deja reglementată de Colegiul Psihologilor din România. Aceasta arată că simpla existență a unui organism profesional nu este suficientă, în sine, pentru a preveni apariția unor practici neprofesionale sau utilizarea unor titulaturi care pot crea confuzie în rândul beneficiarilor. Combaterea acestor fenomene necesită un cadru legislativ clar, mecanisme eficiente de control și o delimitare precisă între profesioniștii autorizați și persoanele care desfășoară activități fără calificarea necesară.

Tocmai acesta este unul dintre obiectivele proiectului de lege: definirea clară a profesiei de psihoterapeut, stabilirea condițiilor legale de exercitare a profesiei și consolidarea mecanismelor de protecție a beneficiarilor.

Așadar, proiectul nu deschide profesia „oricui”, ci dimpotrivă, urmărește să consolideze reglementarea profesiei și să diferențieze clar psihoterapeuții formați și autorizați în condițiile legii de persoanele care utilizează denumiri sau practici fără a îndeplini standardele profesionale prevăzute de lege.

Nu. Calitatea unui program de formare nu este determinată de existența sau absența unei taxe de participare, ci de conținutul științific, competența lectorilor, metodologia utilizată și relevanța informațiilor prezentate.

În România și la nivel internațional, numeroase universități, organizații profesionale și societăți științifice oferă gratuit webinare, conferințe, cursuri de educație continuă și resurse profesionale de înaltă calitate. Acestea sunt finanțate din cotizațiile membrilor, proiecte, granturi, sponsorizări sau parteneriate instituționale și au ca scop dezvoltarea profesională continuă a membrilor.

Acesta este modelul pe care intenționează să îl dezvolte și CNPR.

De altfel, organizațiile care au susținut proiectul de lege aplică deja această abordare. Federația Română de Psihoterapie și Alianța Națională pentru Sănătate Mintală organizează periodic cursuri, webinare și conferințe gratuite pentru membri, fie prin specialiști proprii, fie în parteneriat cu organizații precum ARAS, EIATSCYP sau EAP. Obiectivul este extinderea acestor oportunități astfel încât membrii CNPR să beneficieze de acces gratuit sau preferențial la activități de formare profesională continuă, susținute de specialiști recunoscuți din România și din străinătate.

În același timp, este firesc ca anumite programe complexe de formare sau conferințe internaționale să presupună costuri de organizare și taxe de participare. Existența unor activități gratuite nu exclude existența altora cu taxă și nici nu afectează standardele de calitate.

Prin urmare, gratuitatea nu este un indicator al calității. Criteriul relevant este valoarea profesională și științifică a activității, iar obiectivul CNPR este ca o parte cât mai mare a dezvoltării profesionale continue să fie accesibilă membrilor, fără costuri suplimentare sau la costuri reduse, urmând modelul adoptat de numeroase organizații profesionale internaționale.

Aceasta este o propunere legitimă și poate constitui un subiect de dezbatere privind politicile publice în domeniul sănătății mintale și al educației.

Există state în care anumite profesii sunt reglementate direct de autorități publice și există state în care acestea sunt reglementate de organisme profesionale autonome, înființate prin lege. Ambele modele funcționează în Europa și fiecare are avantaje și limitări.

Proiectul de lege privind profesia de psihoterapeut propune modelul organismului profesional autonom, similar celui existent în cazul numeroaselor profesii reglementate din România. În acest model, statul stabilește cadrul legal și supraveghează respectarea legii, iar autoritatea profesională organizează exercitarea profesiei, în limitele competențelor conferite prin lege și sub controlul instanțelor judecătorești.

Este important de precizat însă că înființarea unui Institut Național de Psihoterapie nu este o opțiune care poate fi decisă printr-un proiect de lege privind reglementarea profesiei de psihoterapeut.

Un institut național este o instituție publică, a cărei înființare presupune decizii privind organizarea administrației publice, finanțarea de la bugetul de stat, schema de personal, patrimoniul, atribuțiile și subordonarea față de unul sau mai multe ministere. Aceste aspecte țin de competența Guvernului și a Parlamentului și presupun politici publice, analize de impact și alocări bugetare care depășesc obiectul unei legi profesionale.

Scopul proiectului aflat în dezbatere este unul mult mai limitat: reglementarea profesiei de psihoterapeut, stabilirea condițiilor de acces în profesie, a standardelor de formare, a drepturilor și obligațiilor profesionale și a autorității competente pentru exercitarea profesiei.

Acest lucru nu împiedică însă ca, în viitor, statul să dezvolte structuri publice dedicate psihoterapiei, să creeze institute naționale, centre de excelență, programe de rezidențiat, servicii publice de psihoterapie sau alte mecanisme de sprijin pentru profesie, dacă va considera oportun.

Prin urmare, discuția privind înființarea unui Institut Național de Psihoterapie este una legitimă, dar ea aparține unei alte dezbateri și unui alt tip de act normativ. Ea nu poate fi soluționată prin legea care reglementează profesia de psihoterapeut și nu reprezintă o alternativă juridică la proiectul aflat în prezent în discuție.

Da. Calitatea unei profesii depinde nu doar de standardele pe care absolvenții trebuie să le îndeplinească la finalul formării, ci și de modul în care sunt selectați candidații la începutul acesteia.

Este firesc ca o profesie care implică o responsabilitate majoră față de sănătatea mintală a beneficiarilor să își selecteze cu atenție viitorii practicieni. Din acest motiv, este legitim să discutăm despre introducerea unor criterii de admitere mai riguroase, precum:

· interviuri structurate;

· evaluarea motivației pentru profesie;

· evaluarea maturității personale și profesionale;

· aprecierea aptitudinilor relaționale și a capacității de autoreflecție;

· verificarea cunoștințelor fundamentale necesare începerii formării.

Aceste criterii pot contribui la creșterea calității formării și la reducerea abandonului pe parcursul programelor de pregătire.

Este important de subliniat că reglementările actuale nu impun, în mod unitar, proceduri riguroase de admitere în toate institutele de formare. Cu toate acestea, numeroase institute de psihoterapie aplică deja criterii suplimentare de selecție, precum interviuri de admitere, evaluarea motivației și a aptitudinilor personale, perioade de probă sau evaluări desfășurate în primul an de formare, înainte de confirmarea continuării pregătirii.

Aceste practici demonstrează că multe organizații profesionale consideră deja selecția candidaților o componentă esențială a asigurării calității formării.

Este important însă de subliniat că aceste aspecte nu contrazic proiectul de lege și nici nu trebuie reglementate în detaliu prin lege. Rolul unei legi este de a stabili cadrul general al profesiei: condițiile de acces, standardele minime de formare, drepturile și obligațiile profesionale și organizarea autorității competente. Procedurile concrete de admitere în institutele de formare și standardele detaliate privind selecția candidaților sunt aspecte care pot fi dezvoltate ulterior prin standarde profesionale.

De altfel, recunoașterea psihoterapiei ca profesie autonomă oferă posibilitatea elaborării unor standarde unitare de admitere, aplicabile tuturor institutelor de formare acreditate. Astfel, bunele practici existente deja în unele institute ar putea fi extinse la nivelul întregii profesii, asigurând un proces de selecție mai riguros, mai transparent și mai echitabil.

Prin urmare, întărirea criteriilor de admitere reprezintă o direcție legitimă și utilă pentru dezvoltarea profesiei. Ea este pe deplin compatibilă cu proiectul de lege și poate fi implementată ulterior prin standardele profesionale adoptate de autoritatea competentă, în consultare cu institutele de formare și organizațiile profesionale.

Da. Una dintre direcțiile importante de dezvoltare a profesiei este trecerea de la o evaluare predominant administrativă – bazată în principal pe verificarea participării la cursuri și a îndeplinirii unor condiții formale – către o evaluare centrată pe competențele profesionale demonstrate.

În domeniul sănătății și al educației, accentul se mută tot mai mult de la simpla participare la activități de formare către demonstrarea faptului că profesionistul a dobândit și poate aplica în practică cunoștințele și competențele necesare.

Este important de precizat că această abordare nu pornește de la zero. Numeroase asociații formatoare în psihoterapie din România utilizează deja metode complexe de evaluare, care depășesc cu mult simpla prezență la cursuri.

În funcție de orientarea psihoterapeutică și de specificul fiecărui program de formare, sunt utilizate deja:

· examene teoretice orale și scrise;

· examene practice;

· prezentări și analize de caz;

· studii de caz elaborate de cursanți;

· protocoale de ședințe și protocoale de supervizare;

· eseuri și referate pe teme de specialitate;

· lucrări de absolvire și disertații;

· evaluarea dezvoltării personale;

· evaluarea activității desfășurate sub supervizare;

· susținerea publică a lucrărilor finale.

În multe institute, finalizarea formării presupune parcurgerea unui proces complex de evaluare desfășurat pe parcursul mai multor ani, nu doar promovarea unui examen final.

Cu toate acestea, aceste standarde nu sunt în prezent uniforme la nivelul întregii profesii, deoarece fiecare institut își stabilește propriile proceduri de evaluare în limitele cadrului general existent.

Recunoașterea psihoterapiei ca profesie autonomă creează oportunitatea de a dezvolta standarde unitare de evaluare a competențelor, aplicabile tuturor programelor de formare acreditate, indiferent de orientarea psihoterapeutică.

Aceste standarde ar putea include, de exemplu:

· criterii comune privind evaluarea competențelor clinice;

· standarde minime pentru examenele teoretice și practice;

· evaluarea portofoliului profesional;

· prezentări de caz și examene clinice structurate;

· evaluarea activității desfășurate sub supervizare;

· lucrări de analiză și reflecție profesională;

· proiecte de cercetare sau disertații, acolo unde acestea sunt considerate relevante pentru nivelul de competență urmărit.

Scopul nu este uniformizarea orientărilor psihoterapeutice, ci asigurarea faptului că toți psihoterapeuții, indiferent de institutul de formare absolvit, demonstrează un nivel minim comun de competență profesională înainte de dobândirea dreptului de practică.

Prin urmare, profesia autonomă nu presupune reinventarea sistemului de evaluare, ci oferă posibilitatea valorificării și generalizării bunelor practici existente deja în numeroase institute de formare, prin dezvoltarea unor standarde comune, moderne și orientate spre competențe, în beneficiul profesioniștilor și al beneficiarilor serviciilor de psihoterapie.

Da. Unul dintre cele mai importante avantaje ale unei profesii autonome este posibilitatea de a dezvolta standarde profesionale adaptate exclusiv specificului psihoterapiei, fără a fi necesară armonizarea permanentă cu cerințele unei profesii mai largi, care include numeroase alte specialități. În prezent, standardele de formare în psihoterapie sunt influențate atât de reglementările generale privind profesia de psiholog, cât și de standardele proprii ale fiecărui institut de formare. Deși multe institute au dezvoltat sisteme riguroase de pregătire și evaluare, acestea nu sunt întotdeauna uniforme la nivel național.

Recunoașterea psihoterapiei ca profesie autonomă oferă posibilitatea construirii unui sistem unitar de asigurare a calității, bazat pe standarde comune pentru toate programele de formare acreditate.

Aceste standarde pot include, de exemplu:

· criterii unitare și mai riguroase de admitere în formare;

· un nucleu comun de competențe fundamentale pentru toți viitorii psihoterapeuți;

· practică clinică obligatorie, inclusiv în servicii de sănătate mintală;

· criterii privind evaluarea competențelor clinice;

· standarde privind supervizarea și dezvoltarea personală;

· evaluarea performanței profesionale pe baza competențelor demonstrate, nu exclusiv pe baza numărului de ore parcurse;

· standarde pentru formatori și supervizori;

· mecanisme moderne de asigurare și monitorizare a calității programelor de formare.

De asemenea, profesia autonomă creează cadrul necesar pentru actualizarea mai rapidă a standardelor profesionale, pe măsura evoluției cercetării științifice și a recomandărilor organizațiilor europene și internaționale din domeniul psihoterapiei.

Este important de subliniat că legea nu stabilește în detaliu toate aceste standarde, deoarece rolul ei este de a crea cadrul juridic al profesiei. Standardele profesionale pot fi dezvoltate și perfecționate ulterior, prin consultarea institutelor de formare, a universităților, a organizațiilor profesionale și a experților din domeniu.

Prin urmare, multe dintre preocupările exprimate în spațiul public privind calitatea formării – necesitatea unei practici clinice mai consistente, criterii mai riguroase de admitere, evaluări bazate pe competențe sau standarde unitare – nu reprezintă argumente împotriva proiectului de lege, ci direcții de dezvoltare pe care profesia autonomă le poate implementa mai ușor și mai coerent decât sistemul actual.

În acest sens, proiectul de lege nu trebuie privit ca punctul final al reformei, ci ca fundamentul pe care profesia poate construi, în mod transparent și participativ, standarde de formare și de exercitare din ce în ce mai ridicate, în beneficiul psihoterapeuților și, mai ales, al beneficiarilor serviciilor de psihoterapie.

Nu. Cerințele privind durata și conținutul formării profesionale prevăzute în proiectul de lege nu reprezintă o noutate și nu au fost create prin acest proiect.

Acestea se bazează pe standardele europene de formare în psihoterapie dezvoltate de Asociația Europeană de Psihoterapie (EAP), standarde aplicate de peste două decenii în numeroase state europene și utilizate ca reper pentru acreditarea institutelor de formare.

În România, toate institutele acreditate de Federația Română de Psihoterapie (FRP) respectă deja aceste standarde sau standarde echivalente, astfel încât proiectul de lege nu introduce obligații suplimentare pentru institutele existente și nici pentru cursanții care urmează deja programe acreditate.

Standardele privind:

· durata minimă a formării;

· pregătirea teoretică și practică;

· dezvoltarea personală;

· supervizarea clinică;

· practica profesională;

· studiul individual;

există deja în majoritatea programelor de formare acreditate din România și reprezintă elemente esențiale pentru pregătirea unui psihoterapeut competent.

Aceste cerințe nu au fost stabilite pentru a genera venituri furnizorilor de formare, ci pentru că cercetarea și practica europeană arată că dezvoltarea competențelor psihoterapeutice necesită un proces complex și de lungă durată, care include atât cunoștințe teoretice, cât și dezvoltare personală, experiență clinică și supervizare.

În plus, este important de subliniat că dezvoltarea personală și supervizarea nu reprezintă servicii auxiliare impuse cursanților, ci componente fundamentale ale formării psihoterapeutice, recunoscute de toate marile organizații profesionale internaționale. Ele contribuie direct la dezvoltarea capacității terapeutului de a lucra responsabil, etic și competent cu beneficiarii.

De asemenea, afirmația că formarea presupune exclusiv costuri suportate de cursanți nu reflectă întreaga realitate. Există institute de formare care oferă deja burse, reduceri de taxe, facilități de plată, programe de sprijin pentru cursanții cu venituri reduse sau burse de excelență, tocmai pentru a facilita accesul la formare persoanelor valoroase care întâmpină dificultăți financiare. Aceste practici pot fi dezvoltate și extinse în viitor, iar existența unei profesii autonome poate încuraja elaborarea unor politici comune privind sprijinirea cursanților și dezvoltarea profesională.

Proiectul de lege nu creează un „flux perpetuu de cursanți plătitori”, ci consacră în legislație standarde de formare deja aplicate în România și în Europa, standarde care urmăresc protecția beneficiarilor și asigurarea competenței profesionale. În același timp, el permite dezvoltarea unor mecanisme moderne de sprijin pentru cursanți și de recunoaștere a diverselor forme de dezvoltare profesională continuă

Pentru că acest aspect nu poate fi reglementat prin legea de organizare a profesiei de psihoterapeut. În România, decontarea serviciilor medicale și a serviciilor incluse în sistemul asigurărilor sociale de sănătate este reglementată prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, precum și prin Contractul-cadru și normele de aplicare adoptate de Guvern și de Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS). Pachetul de servicii decontate și modalitatea de contractare și plată a furnizorilor sunt stabilite prin aceste acte normative, nu prin legea care reglementează o profesie.

Cu alte cuvinte, o lege privind profesia de psihoterapeut nu poate introduce, prin ea însăși, servicii noi în pachetul de servicii decontate de CNAS și nici nu poate obliga casele de asigurări să finanțeze anumite servicii. Aceste decizii țin de politica națională de sănătate, de legislația asigurărilor sociale de sănătate și de resursele bugetare disponibile.

Reglementarea clară a profesiei reprezintă însă una dintre condițiile necesare pentru dezvoltarea unor politici publice privind accesul la psihoterapie. O profesie bine reglementată, cu standarde unitare de formare, competențe clar definite și o autoritate profesională responsabilă, poate constitui un partener instituțional mai puternic în dialogul cu Ministerul Sănătății, CNAS și celelalte autorități publice pentru extinderea accesului la servicii de psihoterapie.

Însă decontarea serviciilor este o etapă ulterioară, care necesită modificări ale legislației din domeniul sănătății și ale reglementărilor CNAS, nu ale legii profesiei.

Prin urmare, faptul că proiectul nu conține prevederi privind decontarea serviciilor nu reprezintă o omisiune, ci reflectă limitele obiectului de reglementare al unei legi profesionale. O lege care stabilește cine poate exercita profesia de psihoterapeut nu poate, în același timp, modifica sistemul național al asigurărilor sociale de sănătate sau pachetul de servicii medicale decontate.

Nu.

În primul rând, existența unei profesii autonome de psihoterapeut nu reprezintă o idee nouă și nici o particularitate a României. În numeroase state europene, psihoterapia este reglementată prin legi proprii sau beneficiază de un cadru distinct de reglementare, fără ca acest lucru să fie considerat incompatibil cu protecția beneficiarilor sau cu funcționarea sistemului de sănătate mintală.

În al doilea rând, proiectul de lege nu desprinde psihoterapia de psihologie ca disciplină științifică și nici nu neagă contribuția fundamentală a psihologiei la dezvoltarea psihoterapiei. Psihoterapia rămâne o profesie bazată pe cunoașterea psihologică, dar aceasta utilizează în egală măsură cunoștințe și modele provenite din medicină, psihiatrie, neuroștiințe, biologie, sociologie, antropologie, filosofie și alte domenii relevante pentru înțelegerea persoanei.

Reglementarea unei profesii și fundamentarea sa științifică sunt două aspecte diferite. Faptul că psihoterapia utilizează cunoștințe din psihologie nu înseamnă că, din punct de vedere juridic, ea trebuie reglementată exclusiv în cadrul profesiei de psiholog. În mod similar, numeroase profesii utilizează cunoștințe dezvoltate în alte domenii fără a fi reglementate de acestea: medicina utilizează concepte din biologie, chimie și fizică, astronomia utilizează concepte din matematică și fizică, psihologia utilizează concepte din medicină, filosofie și antropologie, etc.

În al treilea rând, proiectul de lege urmărește consolidarea siguranței beneficiarilor prin:

· definirea clară a competențelor psihoterapeutului;

· standarde unitare de formare;

· reguli privind dezvoltarea profesională continuă;

· norme etice și disciplinare;

· obligația colaborării cu medicii și ceilalți profesioniști atunci când situația clinică o impune;

· mecanisme de protecție a beneficiarilor și de soluționare a sesizărilor.

O parte importantă a proiectului este dedicată tocmai drepturilor beneficiarilor și obligațiilor profesionale ale psihoterapeuților.

În ceea ce privește tehnica legislativă, existența unei legi speciale pentru o profesie reglementată reprezintă o opțiune legislativă legitimă, utilizată în numeroase domenii profesionale. Alegerea între reglementarea unei profesii în cadrul unei legi generale sau printr-o lege specială aparține legiuitorului și nu poate fi calificată, prin ea însăși, ca fiind contrară tehnicii legislative.

Prin urmare, dezbaterea nu este dacă psihoterapia are sau nu baze științifice psihologice — acest lucru este incontestabil. Dezbaterea reală este dacă profesia de psihoterapeut beneficiază de un cadru de reglementare mai adecvat ca profesie autonomă sau în cadrul profesiei de psiholog. Aceasta este o chestiune de politică legislativă și de organizare profesională, asupra căreia pot exista opinii diferite, fără ca una dintre ele să poată fi prezentată ca fiind singura susținută de știință.

Nu. Este corect să afirmăm că psihologia reprezintă unul dintre fundamentele științifice ale psihoterapiei, însă nu este singurul. Psihoterapia modernă este, prin definiție, un domeniu interdisciplinar, construit la intersecția mai multor științe și profesii. Cercetarea psihologică a contribuit la înțelegerea proceselor de învățare, cogniției, emoțiilor, atașamentului, dezvoltării umane și relației terapeutice, însă practica psihoterapeutică utilizează în mod constant concepte, modele și instrumente provenite din numeroase alte domenii.

De exemplu:

· Medicina contribuie prin psihopatologie, neurobiologie, neuroștiințe, psihofarmacologie, diagnosticul diferențial și managementul riscului. Psihoterapeuții utilizează în activitatea lor clasificările internaționale ale tulburărilor mintale, precum DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders) și ICD (International Classification of Diseases), elaborate în domeniul medical și utilizate la nivel internațional pentru comunicarea clinică și colaborarea interdisciplinară.

· Filosofia stă la baza unor orientări psihoterapeutice consacrate, precum logoterapia lui Viktor Frankl, analiza existențială, psihoterapia existențială sau terapiile inspirate din fenomenologie și hermeneutică. Concepte precum sensul vieții, libertatea, responsabilitatea, autenticitatea sau condiția umană provin din reflecția filosofică și reprezintă elemente centrale în numeroase intervenții psihoterapeutice.

· Antropologia contribuie la înțelegerea influenței culturii, ritualurilor, valorilor, identității și contextului social asupra dezvoltării persoanei și a procesului terapeutic.

· Sociologia oferă concepte privind rolurile sociale, relațiile interpersonale, familia, comunitatea, excluziunea socială, inegalitățile și determinanții sociali ai sănătății mintale.

· Asistența socială contribuie prin abordarea sistemică a persoanei, managementul de caz, intervenția comunitară și colaborarea interdisciplinară cu serviciile sociale și medicale.

· Științele educației, biologia, genetica comportamentală, științele cognitive, lingvistica, teoria comunicării și alte domenii completează permanent baza de cunoștințe utilizată în practica psihoterapeutică.

În același timp, psihoterapia și-a dezvoltat propriul corp de cunoștințe și propriile concepte specifice, validate prin cercetare și practică profesională. Printre acestea se regăsesc concepte precum:

· alianța terapeutică;

· relația terapeutică și utilizarea acesteia ca instrument de schimbare;

· conceptualizarea de caz;

· formularea cazului;

· factorii comuni ai psihoterapiei;

· rezistența și ruptura alianței terapeutice;

· transferul și contratransferul;

· autoreflecția terapeutului;

· dezvoltarea personală ca parte integrantă a competenței profesionale;

· supervizarea clinică și intervizarea.

Aceste concepte reprezintă contribuții proprii ale domeniului psihoterapiei, dezvoltate în decursul a peste un secol de cercetare și practică clinică.

Prin urmare, este corect să afirmăm că psihoterapia este ancorată în psihologie, dar este la fel de corect să afirmăm că ea este fundamentată și de numeroase alte discipline științifice și că și-a dezvoltat propriul corpus conceptual și metodologic.

Faptul că psihoterapia utilizează cunoștințe psihologice nu înseamnă că ea este psihologie și trebuie reglementată în cadrul profesiei de psiholog. După aceeași logică, s-ar putea susține că psihologia ar trebui reglementată de profesia medicală sau de cea filosofică, deoarece s-a dezvoltat istoric din contribuțiile medicinei, fiziologiei și filosofiei. O astfel de concluzie ar fi însă nejustificată.

Faptul că o profesie este deja reglementată nu înseamnă că reglementarea sa nu poate fi modificată sau îmbunătățită.

Este adevărat că, în prezent, psihoterapia este reglementată în cadrul Legii nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică și că, în baza acestei legi, Colegiul Psihologilor din România organizează autorizarea, dezvoltarea profesională și controlul exercitării specialității psihoterapie.

De asemenea, este adevărat că proiectul de lege recunoaște și echivalează drepturile dobândite în sistemul actual, inclusiv:

· atestatele de liberă practică;

· treptele de specializare;

· programele de formare acreditate;

· furnizorii de formare existenți.

Aceste prevederi tranzitorii nu demonstrează însă că actualul sistem trebuie păstrat neschimbat, ci urmăresc protejarea drepturilor câștigate ale profesioniștilor și asigurarea continuității profesionale. Este o soluție legislativă obișnuită atunci când se reorganizează o profesie sau se modifică autoritatea competentă.

În realitate, proiectul de lege nu pornește de la premisa că actuala reglementare nu există, ci de la ideea că aceasta poate fi reorganizată într-un mod mai adecvat specificului profesiei de psihoterapeut.

Aceasta nu este o situație neobișnuită. Numeroase profesii au fost reorganizate de-a lungul timpului fără ca vechea reglementare să fie considerată inexistentă sau nefuncțională. Legiuitorul poate aprecia că o profesie a evoluat suficient pentru a beneficia de un cadru juridic propriu, fără ca acest lucru să însemne că sistemul anterior era lipsit de valoare. Mai mult, faptul că actualul sistem funcționează nu înseamnă că el nu poate fi perfecționat.

În ultimii ani, chiar în interiorul profesiei au fost exprimate numeroase preocupări privind:

· nevoia unei reprezentări dedicate psihoterapiei;

· uniformizarea standardelor de formare;

· dezvoltarea unor criterii unitare de evaluare a competențelor;

· consolidarea practicii clinice și a supervizării;

· modernizarea dezvoltării profesionale continue;

· creșterea reprezentării internaționale a profesiei.

Aceste obiective pot fi urmărite atât într-un sistem existent, cât și prin reorganizarea acestuia.

De asemenea, argumentul potrivit căruia actuala legislație prevede deja formare de lungă durată, dezvoltare personală și supervizare este corect. Proiectul de lege nu elimină aceste standarde și nu le înlocuiește cu unele mai puțin exigente. Dimpotrivă, le preia și le consacră la nivel legislativ, oferind posibilitatea dezvoltării lor ulterioare într-un cadru dedicat exclusiv profesiei de psihoterapeut.

În concluzie, existența unei reglementări actuale nu reprezintă, prin ea însăși, un argument împotriva adoptării unei noi legi. Întrebarea relevantă nu este dacă profesia este deja reglementată, ci dacă actualul model de reglementare răspunde în continuare cel mai bine nevoilor profesiei și beneficiarilor sau dacă un model de reglementare autonomă poate oferi un cadru mai adecvat pentru dezvoltarea viitoare a psihoterapiei.

Nu.

Proiectul de lege nu transferă competența de reglementare a profesiei către nicio organizație europeană și nici nu conferă vreunei organizații private atribuții de autoritate publică în România.

Este adevărat că proiectul face referire la Declarația de la Strasbourg și la standardele dezvoltate de European Association for Psychotherapy (EAP). Însă EAP este o asociație profesională europeană neguvernamentală, care dezvoltă standarde și certificări profesionale. Ea nu are competențe legislative și nu poate acorda dreptul de liberă practică într-un stat membru.

Standardele aplicabile în România vor continua să fie stabilite prin:

· legea adoptată de Parlamentul României;

· normele și standardele profesionale adoptate de autoritatea competentă din România;

· legislația națională aplicabilă.

Referirea la standardele EAP nu înseamnă transferul competenței de reglementare, ci utilizarea unui reper profesional european, la fel cum se întâmplă în numeroase alte profesii.

De altfel, același principiu este aplicat și în prezent de Colegiul Psihologilor din România. CPR este membru al European Federation of Psychologists’ Associations (EFPA) și utilizează standarde dezvoltate de această organizație, inclusiv sistemul EuroPsy și certificările de specialitate.

Este important de precizat că EFPA are exact același statut juridic ca și EAP din această perspectivă: este o organizație profesională europeană privată (AISBL, înregistrată în Belgia), fără competențe legislative și fără drept de reglementare asupra statelor membre. EFPA elaborează standarde profesionale și certificări voluntare, însă chiar aceasta precizează că EuroPsy nu reprezintă o licență de exercitare a profesiei, iar dreptul de practică este stabilit exclusiv prin legislația fiecărui stat.

Prin urmare, dacă este considerat legitim ca profesia de psiholog să utilizeze standardele elaborate de EFPA, nu există niciun motiv pentru care profesia de psihoterapeut să nu poată utiliza standardele elaborate de EAP.

În ambele situații, standardele europene au rol profesional, nu juridic.

În plus, proiectul de lege nu obligă CNPR să preia automat toate standardele EAP și nici nu conferă EAP vreun rol decizional în organizarea profesiei în România.

Prin urmare, afirmația potrivit căreia proiectul „transferă stabilirea standardelor naționale către o asociație privată europeană” este inexactă. Standardele profesionale vor continua să fie stabilite și aplicate de autoritatea competentă din România, în baza legii române, putând utiliza, ca orice altă profesie, repere și bune practici dezvoltate de organizații profesionale europene.

Nu. Proiectul de lege nu creează două autorități care reglementează aceeași profesie, ci stabilește cadrul de reglementare pentru două profesii distincte, fiecare cu propria autoritate competentă.

Colegiul Psihologilor din România ar continua să reglementeze profesia de psiholog, iar Consiliul Național al Psihoterapeuților din România ar reglementa profesia de psihoterapeut. Faptul că proiectul prevede colaborarea între cele două instituții nu reprezintă dovada unui paralelism normativ, ci reflectă realitatea că cele două profesii vor continua să colaboreze în numeroase situații clinice și profesionale. Colaborarea dintre autorități este o practică obișnuită în administrația publică și în reglementarea profesiilor și nu înseamnă suprapunerea competențelor acestora.

De asemenea, este adevărat că unele persoane vor continua să dețină atât calitatea de psiholog, cât și pe cea de psihoterapeut. Însă această situație nu este creată de proiectul de lege, ci rezultă din alegerea liberă a unei persoane de a exercita simultan două profesii diferite.

La fel ca în orice alt domeniu în care o persoană exercită două profesii reglementate, aceasta va avea drepturile și obligațiile corespunzătoare fiecărei profesii.

Persoanele care exercită exclusiv profesia de psihoterapeut nu vor avea obligații față de Colegiul Psihologilor din România, iar cele care exercită exclusiv profesia de psiholog nu vor avea obligații față de CNPR.

În ceea ce privește dispozițiile tranzitorii, acestea nu reprezintă o dovadă a unei „perturbări” a sistemului, ci constituie un mecanism obișnuit prin care orice reformă legislativă protejează drepturile dobândite și asigură continuitatea activității profesionale. Proiectul nu obligă psihoterapeuții să reia formarea și nici institutele să parcurgă din nou întregul proces de acreditare.

Dimpotrivă, acesta:

· recunoaște automat atestatele de liberă practică deja obținute;

· recunoaște gradele profesionale existente;

· recunoaște furnizorii de formare deja acreditați;

· prevede perioade tranzitorii tocmai pentru a evita blocajele administrative și pentru a permite adaptarea treptată la noul cadru legislativ.

Aceste mecanisme sunt utilizate atunci când este reorganizată o profesie și urmăresc protejarea profesioniștilor, nu îngreunarea activității lor.

În plus, multe dintre procedurile administrative pot fi simplificate prin digitalizarea registrelor profesionale, interoperabilitatea bazelor de date și utilizarea procedurilor electronice, obiective asumate de proiect și de viitoarea organizare a profesiei.

În ceea ce privește beneficiul public, acesta este chiar obiectivul principal al proiectului de lege: recunoașterea psihoterapiei ca profesie autonomă, dezvoltarea unor standarde profesionale dedicate exclusiv psihoterapiei, consolidarea protecției beneficiarilor, uniformizarea formării profesionale și creșterea reprezentării profesiei la nivel național și internațional.

Prin urmare, proiectul nu fragmentează reglementarea unei singure profesii, ci organizează distinct două profesii diferite și stabilește mecanisme de colaborare între autoritățile competente, în beneficiul profesioniștilor și al beneficiarilor serviciilor de sănătate mintală.

Nu. Aceasta reprezintă poziția instituțională exprimată de Colegiul Psihologilor din România, însă ea nu este singura opțiune posibilă din punct de vedere juridic sau profesional. Atât menținerea psihoterapiei în cadrul profesiei de psiholog, cât și recunoașterea acesteia ca profesie autonomă sunt modele de reglementare întâlnite în Europa. Nici cercetarea științifică și nici dreptul european nu impun un singur model de organizare.

Proiectul de lege nu urmărește diminuarea standardelor profesionale și nici reducerea protecției beneficiarilor. Dimpotrivă, acesta își propune:

· consolidarea standardelor de formare;

· dezvoltarea unor criterii unitare de evaluare a competențelor;

· întărirea mecanismelor de dezvoltare profesională continuă;

· creșterea reprezentativității profesiei;

· definirea mai clară a competențelor psihoterapeutului și a obligațiilor sale față de beneficiari.

De asemenea, proiectul nu elimină colaborarea dintre profesiile din domeniul sănătății mintale. Psihologii, psihoterapeuții, psihiatrii, medicii de familie, asistenții sociali și ceilalți profesioniști vor continua să colaboreze în interesul beneficiarului, indiferent de modelul de reglementare ales.

În ceea ce privește consolidarea standardelor de formare, supervizare și control profesional, aceasta reprezintă un obiectiv împărtășit de toate organizațiile implicate în această dezbatere. Diferența dintre proiectul de lege și poziția Colegiului Psihologilor din România nu privește necesitatea unor standarde ridicate, ci cadrul instituțional în care acestea sunt dezvoltate și aplicate.

Este, de asemenea, firesc ca Parlamentul să analizeze toate argumentele prezentate de organizațiile profesionale implicate. Într-un proces legislativ democratic, atât susținătorii, cât și opozanții unui proiect de lege au dreptul și responsabilitatea de a prezenta analize juridice, științifice și profesionale.

În cele din urmă, decizia privind modelul de reglementare nu aparține nici Colegiului Psihologilor din România, nici Federației Române de Psihoterapie, nici unei alte organizații profesionale. Ea aparține Parlamentului României, care va trebui să stabilească, pe baza tuturor argumentelor și a interesului public, care model oferă cea mai bună protecție beneficiarilor și cele mai bune condiții pentru dezvoltarea profesiei de psihoterapeut.